Atelierul meu!

Dupa 4 ani (da!) am reusit in sfarsit sa imi fac ordine in balcon si sa il transform in atelier. Nu va luati dupa blocul de desen de pe masuta... e doar de decor... nu l-am inaugurat inca... dar am zis sa fac impresie :).

Anul acesta am hotarat sa renunt la cursurile de pictura pentru ca... pandemia... dar nu as vrea sa renunt la iconografie. Nu ca as fi eu iconograf... adica pe blogul asta numai icoane nu sunt! Dar, cum au aparut oaresce schimbari in viata mea care imi permit sa am mai mult timp la dispozitie (adica mi-am dat demisia!! yey), am zis sa il folosesc cu folos! Adica sa ma (re)apuc de facut icoane. Aceste este unul din obiectivele pe 2021.

Nu va ingrijorati... aveam doua joburi si am renuntat doar la unul :). Este de nedescris senzatia pe care o ai atunci cand este zi de lucru iar tu nu trebuie sa te duci nicaieri! Astept momentul asta de 6 ani si iata ca a venit. Vorba noului meu carnetel... "good things take time".

Casatorie vs. feciorie

 In mod normal, nu ar trebui sa vorbesti despre ceva ce nu cunosti si, avand in vedere ca nu am experimentat personal casatoria, poate nu ar trebui sa vorbesc despre asta pentru ca... "rolul chibitului e sa taca, zgomot sa nu faca [...], sa nu faca glume, sa nu se afume, [...], sa nu faca semn, sa fie de lemn". Totusi, si asa, pe post de chibit al acestui joc ce poata numele de casatorie, ca un simplu observator, am ajuns la aceasta concluzie... casatoria este o mucenicie. Sfantul Ioan Gura de Aur o numeste "teroare". Atunci cand esti casatorit trebuie sa ii slujesti unui om, cum zice Hristos (ca tot e ziua Lui azi), trupul tau nu mai este al tau, ci al altuia. Insa, atunci cand nu esti casatorit, ii slujesti lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu, nu este atat de pretentios ca oamenii. Vrea de la tine doar sa Il iubesti si sa faci poruncile lui. Dar poruncile lui nu includ sa faci curat in casa, sa faci mancare si sa speli vase. Dumnezeu iti cere sa fii smerit (in primul rand), milostiv si bun si altele asemenea. Dar cel mai mult, Dumnezeu iubeste fecioria (asumata)... de aceea se zice ca Sfantul Apostol Ioan era ucenicul pe care il iubea Iisus... pentru ca era fecior.  Iar fecioria este numita tot de Sfantul Ioan Gura de Aur "intreaga intelepciune". Ei bine... de ce aleg oamenii sa traiasca in "teroare" cand pot ajunge la "intreaga intelepciune"?

Coronascepticus

Coronascepticus este o forma de manifestare nou aparuta "in contextul pandemiei de coronavirus". Este un personaj dezvoltat din omul de rand care prezinta diferite caracteristici, acestea evoluand odata cu pandemia.

Ca atare, in forma sa incipienta, Coronascepticus nu crede in covid... de parca covid ar fi un fel de dumnezeu in care oamenii ba cred ba nu cred.

Pe masura ce pandemia a evoluat, Coronascepticus a luat si el o forma mai avansata, aceea de om liber, cu propria varianta a conspiratiei mondiale si cu dorinta de a ramane liber, fara "masca pe figura", traind dupa credinta ca virusul nu este de la Dumnezeu. De acord. Nu este de la Dumnezeu.... am trecut si eu prin aceasta faza de "sceptism" si inca mai sunt.

Odata cu inmultirea cazurilor, Coronascepticus a dezvotat credinta ca virusul ii "ataca" pe altii, si niciodata pe el... el care traieste practic in afara lumii.

Cea mai avansata forma de Coronasceptism s-a dezvoltat in ultimele saptamani cand, afland ca a fost si el infectat cu coronavirus, Coronascepticus crede ca e doar o raceala, il doare un pic capul si gatul dar nu are nimic. Si chiar daca are, care e problema? Merge linistit si isi face treaba lui, se plimba prin oras, se intalneste cu oameni... atata timp cat cei apropiati lui nu au nimic, ce conteaza ceilalti?

Cand (daca) in sfarsit, Coronascepticus is face testul de covid si acesta iese pozitiv, Coronascepticus alege sa se bazeaze  pe stirile aparute in mass-media referitoare la rata de esec a testelor covid. Ca atare, el totusi nu are covid, doar testul spune ca are, dar defapt el nu are. Cum zicea un profesor de-al meu pe vremuri, in legaturile cu bani veniti pentru studenti... "banii exista dar nu exista". 

In concluzie, si crezul lui Coronascepticus este... "covidul exista dar nu exista".

Pacat de noi restul care credem ca virusul exista... e totusi vina noastra ca ne-am inbolnavit. Daca am fi avut si noi credinta lui Coronascepticus, nu ne-ar fi atins acest "inger al intunericului" care se numeste covid si care afecteaza doar pe cei "slabi in credinta".... ca mine.

In Patericul Egiptean, un parinte se ruga totusi asa: "Doamne, da-mi traznet, caci fiind sanatos nu ma gandesc la Tine"... sa fie acesta crezul bolnavului de covid ("covidului"), si sa ne gandim mai mult la Dumnezeu... si nu la Coronascepticus.

Cum am devenit criminali in serie prin indiferenta

 Azi am auzit o poveste care m-a ingrozit... o persoana bolnava cu virusul care ne-a imbolnavit planeta, a refuzat sa se duca sa se testeze si sa se trateze corespunzator din motiv ca "nu am nimic, este doar o raceala". Ca atare, din neglijenta, a imbolnavit toate persoanele care locuiau in blocul ei, inclusiv pe mama si bunica ei care, in final, au decedat. Si atunci m-a lovit in plin acest gand... din neglijenta omoram oameni, din neglijenta ne incarcam cu pacatul acestei ucideri. 

Simti ca te lupti cu diavolul atunci cand discuti cu o persoana care refuza sa creada ca s-a imbolnavit... efectiv te simti ca pe front. Te copleseste neputinta ta, lipsa puterii cuvantului tau... al meu, defapt. Si, daca ramai indiferent si tu, reununtand la lupta de a-i convinge... oare nu te faci partas la aceasta crima? Daca ai fi insistat mai mult, daca l-ai fi "terorizat" zilnic si ai fi luat tu locul constiintei lui imbolnavite de virus...nu ai fi putut oare sa salvezi o viata? Dar, sa ma crezi, a "teroriza" pe cineva nu este usor... te sleieste de puteri, te consuma, te epuizeaza... nu conteaza ca o faci din dragoste pentru ca nu esti crezut. Omul deja bolnav cu trupul este bolnav si cu mintea si nu mai vrea sa auda vocea ratiunii. Desi traim intr-o societate si Dumnezeu ne indeamna sa ne iubim aproapele, aceasta boala te convinge ca doar tu esti aproapele tau iar altii nu conteaza, nu exista.

La inceputul acestei pandemii, stateam zilnic aproape in preajma unui parinte care intrase intr-o stare de neliniste incercand sa inteleaga care este scopul virusului, pentru ce a fost creat. Si intr-una din zile, a avut o descoperire de la Dumnezeu... "mi-e teama sa nu ne ia mintile ca sa nu ne mai inchinam lui Dumnezeu". Imi pare mie ca acum asa se intampla iar primul pas este sa nu mai ascultam de poruncile Lui, iar iubirea de aproapele este porunca. Urmatorul pas va fi sa nu ne mai pese nici de Dumnezeu, orbiti fiind de frica bolii sau de nepasarea care intr-adevar ucide.

Virusul nu-i imbolnaveste doar pe cei direct afectati pentru ca si noi, cei inca sanatosi. Ne imbolnavim de ganduri si de griji, pacatuim judecandu-i pe ceilalti. Toti suntem defapt bolnavi si nici macar nu ne dam seama.

Va rog, nu va faceti si voi partasi nepasarii...

Sfaturi pentru Marta

 Azi Marta mi-a marturisit ca un baiat i-a furat inima. Frumos, m-am gandit eu dar, daca stai si judeci cu capul si nu cu inima, pe care se pare ca nu o mai ai, furtul in sine nu este un lucru bun. Pana la urma una din porunci este "sa nu furi". Ca atare, de ce gestul unui baiat oarecare de a fura inima unei fete (cu sau fara voia lui), este un gest acceptat? Nu, inima fetei nu se fura. N-am idee ce se face cu ea, dar cu siguranta nu se fura. 

Asadar, asa mi-a zis Marta azi... ca i-a furat inima un baiat. Si apoi mi-a cerut un sfat. Cum am ajuns eu sa fiu in postura de a da sfauri pe acest subiect habar n-am. Dar daca ar fi sa-i dau un sfat i-as spune asa... "Marta, mai bine sa ai inima furata decat rupta in milioane de bucatele. Inima furata o mai recuperezi cand nu e el atent dar cealalta inima... ei bine... nu. Asadar, fugi cat de tin picioarele de baietii care iti fura inima!". Mai trist e ca nici eu nu mi-as urma acest sfat! Ma bazez totusi pe faptul ca ea este cuminte si ascultatoare.

Voila!

De la Sfantul Antipa de la Calapodesti am invatat ca tacerea este mai mare decat facerea de minuni... de aceea nu am mai scris nimic... ssssttttt.

Nu cuvintele ci faptele dovedesc dragostea

M-am apucat sa fac o icoana. Asa, pur si simplu,am abandonat toate celelalte si, pentru cateva ore pe zi, am inceput sa lucrez la aceasta icoana. De data aceasta am printat icoana direct in oglinda. Intr-un fel e de ajutor, ca nu mai pierzi timp cu copiatul desenului pe calc. Pe de alta parte, cred ca acel timp nu era pierdut, era doar timpul necesar pentru a face cunostinta cu icoana, ramanand in urma amintirea "primei intalniri". Ei bine, sa zicem tousi ca pana la urma rezultatul final conteaza mai mult decat inceputul, ca in orice relatie. Cu fiecare zi de lucru sunt din ce in ce mai curioasa ce o sa iasa. Este o icoana cu Buna-vestire, modelul fiind luat din albumul primit cadou acum cateva luni. Imi plac mult culorile si toti sfintii din jurul imaginii centrale, ca si cum toti vor sa participe la aceasta mare bucurie... au venit si ei sa vada minunea! Eu ma bucur ca am inceput sa lucrez la ea... fara un scop anume, ci doar pentru a-mi pastra mintea intreaga. Mi-am dat seama in ultima vreme ca limita dintre sanatate si nebunie este extrem de fina si poti oricand sa o depasesti, mai ales cand lumea are senzatia ca esti guma de mestecat (adica te poti intinde la nesfarsit fara sa te rupi!). A avut dreptate Mantuitorul... nu cel ce spune "Doamne Doamne" ci cel ce face voia Tatalui meu, acela ma iubeste.

Gandul

Gandul este viu... la aceasta concluzie am ajuns. Ma fascineaza acest subiect inca de pe vremea cand gandurile mele erau ca niste "viermi" care simteam ca imi mananca din creier, erau gandurile rele care aveau darul sa ma pironeasca la pamant asa cum stau cainii cu botul... nu pe labe, ci pe jos. Pe vremea aceea nu stiam ca gandul este viu, nu stiam ca poti sta de vorba cu gandul asa cum stau de vorba cu tine. Ma ingrozeau acele momente in care efectiv imi paraliza tot trupul si mi se parea incredibil cum ceva ce nu exista defapt, poate avea acest efect asupra mea.
Apoi am citit o "poveste" din Pateric care spunea asa... ca un parinte, de cate ori ii venea un gand, ii spunea gandului "intreaba-L pe Hristos ca eu nu stiu sa-ti raspund". Am aplicat si eu aceasta metoda si, de cate ori imi aduceam aminte de... asa... spuneam si eu "nu stiu sa-ti raspund, du-te si intreaba-L pe Hristos". Si a functionat! Cu alte cuvinte, in loc sa ma lupt cu gandul, sa caut explicatii, sa incerc sa inteleg de ce etc. etc.... si sa merg prin labiritul imaginatiei creat de gand... il evitam pur si simplu. Deci, prima regula in lupta este sa eviti lupta (daca se poate). Se pare ca se aplica si in lupta cu gandurile acest principiu. Apoi am descoprit ca Patericul este plin de astfel de "povesti" cu parinti ce au gasit diferite metode de a se lupta cu gandul. Spre exemplu, Ava Theodor si Ava Lukie, batjocorindu-si gandurile lor (timp de cinzeci de ani!) ziceau asa:"dupa iarna asta, ne vom duce de aici" (din pustie) si cand venea vara ziceau: "dupa vara asta, ne vom duce de aici". Asa ca iti zic si eu acum "vorbim maine gandule, ca azi nu stiu sa iti raspund".

Sa facem din casele noastre biserici...

Nu sunt vorbele mele ci ale unui parinte. Sa facem din casele noastre biserici in aceste clipe in care lumea s-a oprit in loc din cauza unui fel de dusman nevazut. Nu virusul. Nu. Cu acest dusman nu te lupti cu sabia... cum a zis si Mantuitorul cand au venit sa il arasteze "Lasa sabia jos". Nu cu sabia deci... ci cu rugaciunea, cu postul, cu citirea sfintelor scripturi. In acest haos linistit in care lumea se intemniteaza de una singura, sa ne facem din casele noastre biserici, din camerele noastre chilii si pe noi insine sa ne facem pustnici in cetate.

Ca sa ai amintire de la mine...

Azi am primit un dar de la cineva care ma iubeste. A zis... "ca sa ai amintire de la mine". Pesemne ca nu stia ca eu m-am lepadat de toate amintirile mele... sau poate ca din contra, vrea sa-mi creeze amintiri noi. Cred ca amintirile sunt doar forme de gand. Mintea noastra este chiar capabila sa creeze amintiri din lucruri care nu au existat niciodata. Si atunci, cum de oamenii nu isi aduc aminte de Dumnezeu? Imi este cu adevarat mila de cei ce nu-L cunosc, si mai mare mila de cei ce nu vor sa-L cunoasca. Cunosc un om, in a carui inima se pare ca eu locuiesc de ceva timp (fara stirea mea), care de curand a aflat ca sufera de o boala grea... cea mai grea dintre cele grele. Un om smerit si bland, bun ca Cel de Sus si grabnic ajutator ca sfintii, un om de o mare valoare pentru aceasta lume in care toti locuim momentan. Un om pe care il admir enorm. Ei bine, cu toate realizarile lui, acum e bolnav. Si vine intrebarea (mea)... la ce i-au folosit? calatoriile si conferintele si descoperirile stiintifice si timpul pierdut? Pentru ca tot timpul pe care nu-l dedicam implinirii poruncilor lui Dumnezeu este un timp pierdut. Sa-mi spuna si mie cineva, la ce i-au folosit? Pana una-alta, eu am pornit ca la razboi impotriva acestei boli, iar arma razboinicului ortodox nu este sabia ci este rugaciunea... iar rugaciunea nu taie si nu omoara ci vindeca. Rugaciunea se pare ca nu se pierde niciodata, nu dispare, are efecte in timp (chiar si cand ai incetat sa te rogi pentru cineva) iar Dumnezeu o foloseste la momentul potrivit. Rugaciunea pe care nu o primeste cel pentru care te rogi, se duce catre ingeri, asa mi-a spus parintele meu duhovnic. Se pare ca rugaciunea este ca un fel de energie, aproape materie (poate cu ghilimele). Se poate face cu trupul, cu mintea si cu inima.. cu inima fiind treapta cea mai de sus ("nu te mai rogi tu ci Duhul Sfant se roaga in inima ta"). "Poti sa te rogi toata viata si Dumnezeu sa nu primeasca sau poti sa te rogi o clipa si Dumnezeu sa primeasca rugaciunea ta". De unde deduc eu ca rugaciunea primita este cea cea facuta intr-o stare duhovniceasca buna. Cum ajungi la starea in care Dumnezeu iti primeste si implineste rugaciunile? Nu stiu... inca ma mai straduiesc... Stiu doar ca pana acum, o singura rugaciune nu mi-a fost primita... nu stiu daca de Dumnezeu sau de cel pentru care m-am rugat. Dar vorba aceea... viata e lunga (aparent), nu stii ce se poate intampla.

Biserica ortodoxa din Sendai

Patriarhul Serafim (Tsujie) al Sendaiului in timpul Sfintei Liturghii

Dumnezeu mi-a ingaduit acum vreo doi ani sa ajung in Japonia, mai exact in Sendai. A fost asa cam ad-hoc, nu am planuit neaparat sa ajung acolo dar toate s-au legat cu usurinta si in luna martie am aterizat (la propriu) la aeroportul Haneda. Am luat frumos trenul din Tokyo si am ajuns intr-un final -  dupa o calatorie aproape interminabila - la Sendai. Ca tot crestinul ortodox incepator, primul lucru pe care l-am facut a fost sa caut o biserica ortodoxa si, spre bucuria mea, am gasit una chiar la 10 minute de hotel. Si nu una oarecare, ci una in care slujea chiar patriarhul lor. Pentru ca am ajuns acolo intr-o zi de sambata, am avut ocazia sa particip la Sfanta Liturghie a doua zi. M-a miscat foarte mult credinta acelor oameni. Sa vezi japonezi inchinandu-se si facand metanii iti da efectiv speranta ca totul este posibil. Iar cantarile ortodoxe cantate in limba japoneza sunt minunate. Nu am priceput o iota din ce spuneau dar am simtit duhul lor care era unul foarte bland. La inceputul slujbei toti din biserica s-au spovedit si s-au inchinat Sfintei Cruci (impodobita cu flori), facand  metanii pana la pamant iar la sfarsit aproape toti  s-au impartasit. N-am indraznit sa merg in fata, am ramas langa usa de la intrare, minunandu-ma de dragostea lui Dumnezeu pentru oameni care cu adevarat ii intoarce pe toti la credinta.

Pentru ce se roaga patriarhul?... mila 慈悲 (Jihi), pace 平和 (Heiwa), sanatate 健康 (Kenkō)

Pentru ca am stat pe acolo cam o saptamana, miercuri dimineata m-am intors la biserica. De data aceasta, biserica era aproape goala... in fata era patriarhul (imbracat foarte simplu, doar in rasa - stand in genunchi in poza din dreapta), cu cei doi preoti si un cantaret. Eu am ramas tot in spate, cu si mai mare jena de data aceasta. La un moment dat s-a intors patriarhul si m-a vazut dar nu a zis nimic. Am stat si am ascultat slujba lor si cantarile lor si m-am gandit cat de smeriti sunt acesti oameni, cat de mare este credinta lor si cat se bucura Dumnezeu de ei. La sfarsit, s-au inchinat toti sfintei cruci. Patriarhul mi-a facut semn si mie sa vin sa ma inchin. Am facut ascultare, cu o oarecare teama sa nu deranjez sfintenia locului cu prezenta mea. Apoi mi-a facut semn sa iau anafura iar eu, incurcata, incercam sa-i explic ca am mancat deja la hotel si nu am voie. El a zi "ok ok"  - adica nu-i nimic, ia si mananca! asa ca am ascultat si m-am impartasit din anafura japoneza! Mi-a placut foarte mult de patriarh, avea o privire blanda si o simplitate impresionanta.

Am vrut sa impartasesc aceasta experienta a mea pentru ca dintre toate bisericile ortodoxe vizitate (intamplator) in ultimii 4-5 ani prin lume aceasta mi-a ramas cel mai mult in suflet si a trezit in mine ideea ca ceea ce este imposibil la om, la Dumnezeu se face cu usurinta. 

Iar daca va nimeriti prin Sendai va recomand cu caldura sa ii faceti o vizita patriarhului si bisericii lui si sa-l ascultati dandu-I slava lui Dumnezeu cu cantarile lui japoneze. Daca nu aveti ocazia.... va fac partasi la experienta mea, pentru ca l-am filmat pe ascuns! Shhhhttt....Sa nu ii spuneti...

2 0 2

 

Va fac cunostinta cu Sfantul Pafnutie. Nu pot sa mi-l insusesc 100% pentru ca profesoara cursurilor pe care le urmez vine si face corecturi in urma mea ca sa iasa ceva prezentabil din orice tentativa de icoana. Aceasta defapt nu este chiar o icoana, este un studiu. Mie mi-a placut acest sfant Pafnutie pe care il gasiti in Pateric si pe care batranii il invatau: "In orice loc vei merge, nu te numara pe tine si te vei odihnii". Banuiesc ca  ascultat de ei pentru ca a devenit sfant... ceea ce va urez si voua!

Sfaturi pentru Cleopatra

 

Draga Cleopatra, primul pas in vindecarea ta sufleteasca este ca tu sa vrei sa te vindeci... restul vine de la sine. Nu fii trista, Domnul va avea grija de tine mai bine decat orice baiat. Iti urez succes!!