Fie tie dupa credinta ta

Exista doua lumi... cea a credintei si cea a indoielii. Daca alegi sa crezi inseamna ca te lasi cu totul in grija lui Dumnezeu. Cei ce au indoieli nu pot intelege asta... nici macar la nivelul absurdului. Dar Domnul a spus clar:

'Dacă veti avea credinta in voi cat un graunte de mustar, veti zice muntelui acestuia: Muta-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi voua cu neputinta.'

Problema este una singura... credinta este un dar de la Dumnezeu. Asa cum e inainte-vederea. Asa cum e facerea de minuni. Asa cum e vindecarea. Nu toti au darul credintei. Nu stiu ce ar trebui sa faci ca sa-l primesti... poate doar sa-l ceri. (?) Stiu doar ca a crede este mai usor decat a nu crede. Il mai lasi si pe Domnul sa ingrijeasca de viata ta, sa aranjeze lucrurile, sa te fereasca de rele, sa-ti aduca in cale oameni buni, sa-ti gaseasca loc de parcare :). Pentru ca altfel... cred ca poti chiar sa innebunesti. Si se inampla de multe ori ca oamenii sa innebuneasca la propriu sau sa se imbolnaveasca de ingrijorare sau de tristete sau de nervi. Dumnezeu, ca un bun si iubitor de oameni, atata ne cere: sa credem in El iar El ne va implini toate cererile (care ne sunt de folos sufletului nostru). Ce lume frumoasa ar fi aceea in care toti oamenii ar fi cu inimile deschise, cu inimile sus si ar avea credinta in Dumnezeu.

Razboiul gandurilor

Imi place linistea. Cand e extrem de liniste poti sa-ti pui ordine in ganduri: 'tu... acolo, tu... dincolo, tu... vino-ncoa ca pe tine trebuie sa te lamuresc'. Dar ce e cu toate gandurile astea? Am auzit de multe ori expresia 'razboiul gandurilor' iar acum, daca stau si ma gandesc... razboi suna a ceva serios, chiar foarte serios. Adica am vazut si eu multe documentare cu razboaie (recunosc ca am dezvoltat un fel curiozitate in ultima vreme pe subiectul asta) si acolo se lasa cu oameni torturati, oameni raniti, oameni morti. Fiecare vrea sa puna stapanire pe celalalt. Si de aici deduc eu ca gandurile vor sa puna stapanire pe mintea noastra. Si de cele mai multe ori reusesc. Ce interesant ca ceva ce practic nu poti sa percepi cu niciunul dintre simturi, poate avea asa multa putere asupra ta. Asadar, razboiul gandurilor poate, la o adica, sa te si omoare. Deci, daca este razboi, razboi sa fie! Cred ca, la vreme de razboi, cea mai mare greseala pe care o poti face este sa ti se faca frica si sa fugi... atunci ai incurcat-o! In schimb, trebuie sa iti gasesti aliati puternici, sa te inarmezi cu cele mai performate arme si sa lupti. Care sunt armele duhovnicesti impotriva gandurilor care ne razboiesc? In primul rand rugaciunea. In al doilea rand postul... care face ca rugaciunea sa lucreze. In al treilea rand... sa nu stai de vorba cu gandurile. Sa le ignori. Pentru ca gandurile de cele mai multe ori te amagesc si te obosesc si te innebunesc de cap. Asadar: 'tu... acolo, tu... dincolo iar tu... mai lasa-ma-n pace!'

Cand esti linistit... si gandurile se linistesc...

PS: Arhanghelul Mihail are sabie... si asta poate fi potrivita in lupa cu gandurile si nu numai

Ai grija sa nu il superi pe Dumnezeu

Asa... si cum faci sa nu-l superi pe Dumnezeu? E o provocare cam mare. Pentru ca esti om si, ca atare, cu inclinatii spre pacat. In orice clipa poti sa faci sau sa gandesti ceva rau, sa vorbesti urat, sa judeci pe cineva, sa poftesti, sa te falesti, sa fii lenes, sa mananci prea mult, etc. etc. etc. Doar ca Dumnezeul nostru este milostiv si iubitor de oameni. Adica, dupa mintea mea, daca imediat ce ai gandit raul, ai vorbit urat, ai judecat, ai lenevit, ai poftit, te-ai mandrit sau te-ai lacomit... ti-ai cerut iertare, atunci Dumnezeu, "ca un bun si de oameni iubitor" te iarta. Cred ca nu se poate abtine. Poate ca asta este cea mai mare dovada de dragoste... iertarea. De aceea ni se cere mereu sa iertam in cele mai importante momente... in rugaciune si inainte de Sfanta Impartasanie ("mergi si cu cei ce te-au suparat te impaca" - adica iarta-i). O fi de ajuns?

De ce se pierde harul?

Cred ca toti primim har de la Dumezeu. Mergi la biserica, primesti har, faci o fapta buna, iar primesti har, stai pe langa o persoana care are har... iei si de acolo. Suntem inconjurati de acest har al Duhului Sfant asa cum suntem inconjurati de aer. Nu-l vedem, asa cum nu vedem nici aerul... il simtim doar din cand in cand asa cum simtim ca bate vantul sau cand vedem frunzele ca sa misca (in bataia vantului). In acatistul Sfantului Duh chiar asa zice: "intru lumina si suflare de vant de bucurie-facatoare" deci comparatia mea e valida. Toti avem har, asta e clar. Cum facem de-l pierdem? Ei bine... un gand nelalocul lui, un gest marunt, o impresie, o dorinta ... toate acestea ne fac sa ne iesim din stare, sa nu mai fim in Duhul Sfant (temporar). Cine a zis: paziti-va ochii (mintea, cugetul, gandul, etc.) mare dreptate avea. 

'Harul Duhului Sfant sa fie cu voi cu toti'....'Si cu Duhul tau!'

Fluturi in... inima?

M-am mai gandit la asta acum ceva timp... si se pare ca mereu ma intorc la gandul meu. Inima noastra e prea mica pentru a cuprinde dragostea lui Dumnezeu. Presupunand, fireste, ca dragostea se aseaza in inima si nu in ficat sau rinichi sau stomac sau mai stiu eu unde... desi stomacul cu fluturii lui cu tot poate induce in eroare. Am observat totusi aceasta diferenta. Dragostea lumeasca intr-adevar iti afecteaza mai intai stomacul (i.e. fluturii). Ai, daca imi aduc bine aminte, o senzatie de... defapt, stii ce, nu-mi mai amintesc. Dragostea lui Dumnezeu in schimb cu siguranta direct la inima ajunge. O face sa bata mai tare, ii schimba ritmul, o face sa se faca mare mare ca si cum ar vrea sa-ti iasa din piept si sa cuprinda toti oamenii in ea. Din inima ajunge apoi in minte (desi invers ar trebui sa fie traiectoria din cate am inteles) si te pune pe ganduri. Oare ce am facut eu de ma iubeste Dumnezeu atat? Ei bine, cand simti dragostea lui Dumnezeu, nu iti mai este de folos meditatia sub cascada, mantrele, mokuso-ul si altele asemenea. Nu este nevoie sa te golesti de ganduri ca sa ajungi sa cunosti adevarul. Este nevoie doar sa-ti deschizi inima si, in loc sa practici meditatiile de orice fel, sa ai mereu gandul la Dumnezeu.

Tu iti duci crucea?

Unii se imbolnavesc de boli grave (sau mai putine grave), cronice sau nu, dureroase sau mai putin dureroase, de minte sau de trup, usor sau greu de dus. Si asta, se pare, este spre folosul lor. Pe toate le ingaduie Dumnezeu. Adica El stie ca tu te-ai imbolnavit, nu e nevoie sa-i mai spui si tu. Dar altii nu se imbolnavesc, sau, daca o fac, o pot duce cu foarte mare usurinta de parca nici nu ar avea boala in ei... fara simptome, fara dureri, doar cu eticheta de bolnav. Ca si cum Dz i-ar baga si pe ei in categoria celor bolnavi (ca sa nu se zica, ca sa nu se spuna). Ei bine, ce te faci atunci cand vezi cat de grea e crucea altora iar tie iti merg toate din plin? Nu te apuca frica? Dar frica cea buna de data asta... frica de a nu-l supara pe Dz. Cu alte cuvinte, crucea ta sa fie pur si simplu sa fii cuminte, ascultator, sa-ti faci treaba cum trebuie si sa nu umblii dupa cai verzi pe pereti. Sa nu cedezi ispitei, sa nu te bagi in lucruri prea grele pentru tine, sa nu gandesti raul, sa ajuti oamenii dupa putinta si sa-L lasi pe Dz sa lucreze prin tine. Pentru ca pe tine te vrea sanatos (sau bolnav doar cu numele si nu cu suferinta) pentru ca are nevoie de tine pentru altceva. Suferinta ta fizica nu ti-ar fi de folos. Mai de folos este sa-ti folosesti mintea decat sa ti-o pierzi, sa fii cu oamenii dacat sa nu poti iesi din casa, sa mergi decat sa nu poti merge, sa vorbesti decat sa nu poti vorbi. Crucea ta e usoara. Zi mersi!

Rasinari

Minunile lui Dumnezeu

Sunt pretutindeni. Defapt, drept vorbind, nici nu cred ca ar trebui considerate minuni... cred ca la Dumnzeu acestea reprezinta normalitatea. Cred (cu adevarat) ca daca reusesti sa te pui in rezonanta cu Duhul Sfant, atunci numai asa se desfasoara viata ta... ca o minune. Lucrurile ti se intampla in virtutea inertiei, pe toate le vezi bune, pe toate le vezi frumoase, iubesti oamenii, te iubesti si pe tine, iti bate inima in piept ca si cum urmeaza sa te intalnesti cu cineva important, traiesti un fel de emotie continua si, in orice moment, te astepti sa ti se intample ceva minunat. Nici nu conteaza sau nu daca tu ti-ai dorit lucrul acela... conteaza daca Dz te crede pregatit pentru dar. Ca atunci cand vine Mos Craciun la copii... daca vede ca au ghetutele pregatite, isi lasa si el darul lui acolo, pentru ca are unde! Dar daca tu nu ai ghete... eu zic ca te apuci sa faci rost!

Cred ca cea mai mare minune a lui Dumnezeu este de a intoarce sufletele. Lucru imposibil la om (am incercat si eu dar am esuat lamentabil). Imi inchipui cat de subtil lucreaza El... se atinge de inima omului. Adica tu esti impietrit, in lumea ta, singur, in singuratatea ta, sau egoist sau mandru sau mai stiu eu ce iar Dumnezeu, prin nu stiu ce minune, isi face mila de tine. Cred ca este o lucrare foarte grea care cere rabdare si dragoste (multa si multa). I se potriveste totusi celui care este intruparea rabdarii si a dragostei. Mi-as dori sa fur si eu meseria asta de la "Al Batran", asa cum fur meserie de la cei care practica meseria mea lumeasca, dar pentru asta trebuie sa ma pun pe frecventa Duhului Sfant. Asadar... "Vino, Duhule Sfinte si te salasluieste intru noi!".

Fara nicio legatura... prin Sighisoara.

-N-o sa-i mearga bine.
-De ce?
-Ii fasaie rochia...
-Aha, asa se zice? Daca iti fasaie rochia atunci o sa-ti mearga prost?
-A, nu stiu! Ziceam ca o sa se auda fasaitul cand o sa danseze...
-Ha ha ha... dar mirele unde e??

Unu plus unu face... unu

Dupa cum incepusem sa spun noaptea trecuta tot cam pe la ora asta... inainte de schimbarea neprevazuta de inspiratie, reiau gandul meu naiv inspirat din legea Domnului:

<<Dar de la inceputul fapturii, barbat si femeie i-a facut Dumnezeu. De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va lipi de femeia sa. Si vor fi amandoi un trup; asa ca nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ceea ce a impreunat Dumnezeu, omul sa nu desparta.>>

 Din pacate, de mici suntem crescuti cu basme, cu povesti in care mereu castiga binele, in care el e print, ea e ... ma rog... stiti voi cine... si traiesc pana la adanci batraneti impreuna. Nimeni nu-ti zice in basm ca ideea nu e de a trai pana la adanci batraneti impreuna, ci de a trai impreuna dupa ce se termina cu batranetile, in comuniune cu celelalte suflete... in Rai! Am citit, dar ca de obicei nu-mi mai aduc aminte unde, ca Adam si Eva la inceputurile lor erau o singura fiinta, si El si Ea in acelasi trup, lipiti sau mai bine zis contopiti unul intr-altul. De cand au pacatuit, Dumnezeu i-a despartit in barbat si femeie (dupa numele lor autentic -  "ish" si "isha" - adica barbat si barbata... ca sa se vada ca femeile din barbati s-au nascut) ca pedeapsa pentru pacatul lor. A dat insa porunca (a se vedea mai sus) ca atunci cand se vor gasi... un oarecare El cu o oarecare Ea... amandoi un trup sa fie. E porunca! Cum aduci asta in contextul vietii noastre de acum in care toti cauta "relatii" care sa le ofere cat mai multa libertate, independenta, neimplicare? Cum poti sa fii independent de mana ta dreapta atunci cand ea face parte din trupul tau? Tu sa mergi inainte si ea sa faca... ei bine... dreapta? Nu mai cred in libertatea in cuplu. De ce as vrea sa fiu liber/libera de cea/cel de care ar trebui sa ma lipesc?  O sa zici... "aha, vrei sa ma sufoci!"... iar eu o sa-zi raspund... "nu, vreau doar sa vad cum am arata noi intr-un singur trup!"... matematic vorbind: 1+1=1! (logica Lui Dumnezeu nu este aceeasi logica omului)

Tu poti sa inlocuiesti un inger in cer?

<<Dar de la inceputul fapturii, barbat si femeie i-a facut Dumnezeu. De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va lipi de femeia sa. Si vor fi amandoi un trup; asa ca nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ceea ce a impreunat Dumnezeu, omul sa nu desparta.>>

Am vrut sa scriu despre trupul unic pe care il iau barbatul si femeia atunci cand se lipesc unul de altul dar intre timp m-am hotarat sa scriu despre altceva (desi si subiectul asta ma inspira... adica, tu iti dau seama ce inseamna sa devii un trup?!).

...

"Vreau sa ma odihnesc... poate ma odihneste Dumnezeu de tot" (adica poate mor si se rezolva toate) Din cauza asta mi-am schimbat ideea. 

Dumnezeu a facut lumea si l-a facut pe om pentru ca prin mantuirea lui sa inlocuiasca ingerii care au picat din cer odata cu Lucifer. Cred ca citisem pe undeva despre asta, sau poate imi povestise cineva... dar am auzit povestea din nou in seara aceasta. Si m-am gandit... inainte sa iti doresti sa mori, intreaba-te <<Tu poti sa inlocuiesti un inger in cer?>>. Ai ajuns la dragostea lui Hristos? Te-ai apropiat intr-atat de Dumnezeu incat sa il ai permanent in inima ta?  Reusesti dupa o viata traita pe pamant sa iti indeplinesti menirea? Pai daca e sa ne gandim asa... poate din cauza asta ne da Dumnezeu atata timp la dispozitie, ca poate poate ajungem si noi sa ne dorim mantuirea. Caci se pare ca noi nu ne dorim, desi El isi doreste asta pentru toti oamenii. Pentru ca atunci cand iti doresti cu adevarat ceva faci absolut orice pentru a obtine lucrul (omul) pe care ti-l doresti. Orice! Si atunci... daca ne-am dori cu adevarat mantuirea, nu ar trebui sa facem tot ce ne sta in putinta pentru asta? Nu tin morala nimanui, poate doar mie... si sufletul meu se straduieste sa ajunga la dragostea lui Hristos si mai mult se straduieste sa o pastreze. Aici cred ca e secretul... cum faci sa o pastrezi? Evident ca nu stiu. Pana una alta, te rog nu-ti dori moartea atunci cand esti obosit sau dai de greu... doreste-ti sa ajungi sa poti sa inlocuiesti un inger in cer si abia atunci sa pleci la Domnul ingerilor!

Si inchei cu o bucurie lumeasca cu care s-a incheiat o zi absolut binecuvantata...

> Dear Professor,
>
> I will wait for your review. Please forgive me, I always tend to worry about
> deadlines.
>
> Best regards
 >IC

 Reply:
>I made the same thing 30 years ago ... GS